Mercado Central
Funcționează în continuare ca piață, cu aproape trei sute de tarabe și gălăgie veselă în fiecare zi. Urcă pe scara de la intrare și privește fațada știind ce au văzut acești pereți pe 25 mai 1938, în mijlocul dimineții.

Ultimul mare oraș republican care a căzut, un bombardament ascuns timp de decenii și un vapor englez care a salvat 2.638 de oameni. Un traseu de două ore pe care aproape nimeni nu-l face.
🎧 Pe traseul Esplanada, portul și PostiguetAlicante a fost ultimul mare oraș al Republicii care a căzut, în martie 1939, iar asta l-a transformat în locul unde s-a adunat tot ce fugea. Centrul lui păstrează patru scene ale acelei istorii pe lângă care treci azi zilnic fără ca nimeni să le privească: o piață acoperită, o piață publică, o arenă de corride și un chei.
În ziua aceea, în mijlocul dimineții, bombardiere italiene ale Aviației Legionare, pe care Mussolini o pusese în serviciul lui Franco, au decolat din bazele lor din Mallorca, au traversat marea și și-au descărcat bombele peste centrul orașului Alicante. Au venit prin surprindere și aproape că n-a fost timp să se dea alarma.
Au lovit Mercado Central, plin de oameni care își făceau cumpărăturile, și o mică piață de legume din vecina plaza de Balmes. Rezultatul a fost un masacru: peste trei sute de morți, printre ei zece copii, și aproape o mie de răniți.
E unul dintre cele mai sângeroase bombardamente asupra populației civile din tot războiul din Spania și, cu toate acestea, aproape că nu apare în relatarea generală a conflictului. Timp de decenii dictatura l-a prezentat ca pe un accident, iar această ascundere explică absența lui din memoria colectivă.
Recunoașterea a venit foarte târziu: piața și-a schimbat numele în 2010 ca să poarte gravată data, iar în 2013, la împlinirea a șaptezeci și cinci de ani, s-a pus în pavaj un memorial. În fiecare 25 mai vecinii se adună acolo.
Funcționează în continuare ca piață, cu aproape trei sute de tarabe și gălăgie veselă în fiecare zi. Urcă pe scara de la intrare și privește fațada știind ce au văzut acești pereți pe 25 mai 1938, în mijlocul dimineții.
Înainte se numea plaza de Balmes și aici era o mică piață de legume. Memorialul e în pavaj, operă a lui Elena Albajar și Ruth Céspedes, pus în 2013. Coboară privirea când o traversezi.
Descarcă aplicația și descoperă Alicante offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Esplanada, portul și Postiguet cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Când restul Spaniei era deja ocupat, Alicante încă rezista, iar spre portul lui a alergat toată lumea care fugea. Veneau din jumătate de Spanie doar cu ce aveau pe ei, cu copii în brațe, sperând să se îmbarce înainte să sosească trupele.
Dar vapoarele nu veneau. Mii de oameni s-au îngrămădit pe chei zile întregi, fără să mănânce, fără să doarmă, privind spre orizont. Pe 28 martie a apărut unul: Stanbrook, un vechi vapor britanic de cărbune al cărui căpitan, galezul Archibald Dickson, a hotărât să nu respecte ordinele și să îmbarce toți oamenii care încăpeau.
A ridicat ancora în noaptea aceea cu 2.638 de oameni înghesuiți până și în cala de cărbune, vaporul atât de afundat încât părea că se scufundă. A fost ultimul care a reușit să iasă. A ajuns la Oran, în Algeria franceză, unde autoritățile i-au ținut pe pasageri aproape o lună înghesuiți la bord, fără să-i lase să debarce.
Dickson a murit câteva luni mai târziu, torpilat cu tot echipajul. Când vestea a ajuns în lagărele exilului, acei refugiați pe care îi salvase au păstrat un minut de reculegere pentru el.
Azi e zonă portuară în funcțiune, cu un monument comemorativ care a avut nevoie de decenii ca să fie pus. Ce se vede e o întindere de apă liniștită: tocmai în acest contrast stă interesul locului.
Pe cei rămași pe uscat, zeci de mii, i-au capturat și i-au îngrămădit în orice incintă disponibilă. Arena de corride a funcționat ca lagăr de concentrare până târziu în 1939, la fel și castelul San Fernando, sus pe muntele Tossal.
Cel mai trist de faimos a fost un lagăr improvizat la marginea orașului, sub niște migdali, unde mii de oameni au îndurat foame și sete sub cerul liber timp de săptămâni. A rămas în literatură datorită lui Max Aub, care i-a dedicat un roman intitulat chiar Campo de los almendros.
Această folosire a unor incinte sportive și monumentale ca închisori în masă nu a fost specifică doar orașului Alicante, dar aici concentrarea a fost deosebit de densă, pentru că era ultimul punct de rezistență și destinația tuturor celor care fugeau.
Traseul complet —Mercado Central, Plaza del 25 de Mayo, arena de corride, cheiurile portului și, dacă vrei, castelul San Fernando— se face în vreo două ore pe jos și nu costă nimic.
Una dintre cele mai vechi arene încă în picioare din Comunitatea Valenciană, reinaugurată în 1888 cu Lagartijo și Guerrita. Și lagăr de concentrare în 1939. Faptul că un loc gândit pentru sărbătoare a ajuns închisoare pentru învinși spune destul despre acei ani.
Bombardiere italiene ale Aviației Legionare, cu baza în Mallorca, au atacat prin surprindere centrul orașului în mijlocul dimineții, lovind Mercado Central și o mică piață de legume din apropiere. Au murit peste trei sute de oameni, printre ei zece copii, și au fost aproape o mie de răniți. A fost unul dintre cele mai sângeroase bombardamente asupra civililor din tot războiul.
Pentru că amploarea lui e comparabilă cu cea a bombardamentului de la Guernica, iar ecoul lui, în schimb, a fost aproape nul. Dictatura l-a prezentat timp de decenii ca pe un simplu accident, iar această ascundere explică de ce aproape că nu apare în relatarea generală a conflictului. Memorialul a fost pus în 2013, după șaptezeci și cinci de ani.
Un vechi vapor britanic de cărbune al cărui căpitan, galezul Archibald Dickson, a hotărât să nu respecte ordinele și să îmbarce toți oamenii care încăpeau, în portul Alicante. A ridicat ancora în noaptea de 28 martie 1939 cu 2.638 de oameni înghesuiți până și în cala de cărbune. A fost ultimul vapor care a reușit să iasă.
A murit câteva luni mai târziu, când vaporul lui a fost scufundat de un submarin cu tot echipajul la bord. Când vestea a ajuns în lagărele exilului din nordul Africii, acei refugiați pe care îi salvase au păstrat un minut de reculegere pentru el.
Un lagăr de prizonieri improvizat la marginea orașului, sub niște migdali, unde mii de oameni capturați după căderea orașului Alicante au îndurat foame și sete sub cerul liber timp de săptămâni. A rămas în literatură datorită lui Max Aub, care i-a dedicat un roman intitulat chiar așa.
Vreo două ore pe jos, totul în centru și fără niciun cost: Mercado Central, Plaza del 25 de Mayo, arena de corride și cheiurile portului. Dacă vrei să-l completezi, castelul San Fernando, pe muntele Tossal, a funcționat și el ca lagăr de concentrare și e la o jumătate de oră de mers pe jos.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Alicante offline, oricând vrei.

Continuă să citești



