Marbella într-o zi: orașul vechi pe care nu-l vizitează nimeni și Puerto Banús
O medina musulmană cu o piață renascentistă deasupra, tavane casetate ascunse, zece Dalí pe un bulevard și un sat andaluz inventat în 1970. Totul într-o singură zi.
Marbella poartă după ea o faimă care ascunde ce are. Aproape toată lumea vine căutând plajă sau Puerto Banús și pleacă fără să fi pus piciorul într-un oraș vechi care păstrează ziduri califale, o piață trasată cu rigla în 1485, tavane casetate mudéjar și un muzeu cu gravuri de Picasso. O zi ajunge pentru cele două Marbelle.
Orașul vechi se parcurge în întregime într-o oră bună și e partea pe care o vizitează cei mai puțini. Dacă ai doar o dimineață liberă, dedic-o lui: merită din plin.
Dimineața: orașul vechi
O oră bună, și totul pietonal.
Începe din Plaza de los Naranjos, care n-a crescut singură ca în atâtea sate: a fost desenată intenționat cu rigla și compasul în 1485, imediat după cucerirea orașului, ca să spargă labirintul de ulicioare al medinei musulmane cu un dreptunghi renascentist.
De jur împrejur au fost așezate cele trei puteri: guvernarea civilă în Casa Consistorial, justiția în Casa del Corregidor și Biserica în Ermita de Santiago. Toate trei se văd dintr-o privire din centru, iar dispunerea aceasta e urbanism politic pur.
Uită-te la portalul casei Casa del Corregidor, din 1552: are un arc ascuțit gotic, decorație vegetală mudéjar a meșterilor moriscos și un coronament deja renascentist. Trei lumi conviețuind pe o singură fațadă, exact ce era Marbella în secolul al XVI-lea.
Continuă până la biserica Encarnación, ridicată peste moscheea principală, cu un portal rococo din 1750-1767 care e o dantelă de piatră, și caută resturile de zid califal prinse între case: sunt din secolele X și XI, din incinta care cuprindea nouăzeci de mii de metri pătrați.
Portocalii sunt amari, iar fructele lor sunt imposibil de mâncat din mușcături. Se plantează pentru flori, care parfumează săptămâni la rând, și pentru că pomul rezistă bine la căldură și la tăieri. Mergi devreme: la ora prânzului terasele o ocupă în întregime.
Piatră califală din secolele X și XI, cu blocuri romane refolosite înăuntru: straturi de imperii în același zid. În 1485 Marbella s-a predat prin pact, fără asediu, și de aceea țesutul ei urban a supraviețuit mai bine decât cel al orașelor luate cu asalt.
Descarcă aplicația și descoperă Marbella offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Orașul Vechi și Plaza de los Naranjos cu un ghid local în ureche.
Museo del Grabado Español Contemporáneo e cea mai mare surpriză. Pe dinafară e Hospital Bazán, arhitectură civilă nobilă din secolul al XVI-lea; pe dinăuntru păstrează peste patru mii de gravuri cu semnături de Picasso, Miró, Dalí, Chillida și Tàpies.
S-a născut dintr-un gest generos: donația a o mie trei sute cincizeci de stampe în 1992. Și merită lămurit că o gravură nu e o copie: artistul lucrează o placă, o acoperă cu cerneală și o imprimă, iar din acea matriță ies mai multe exemplare, toate originale și numerotate.
Capela San Juan de Dios făcea parte din Spitalul Regal pe care l-au fondat Monarhii Catolici imediat după ce au cucerit orașul. Pe portal, blazonul cu o rodie: simbolul regatului abia alipit Castiliei, o semnătură politică în piatră.
Iar înăuntru păstrează un tavan casetat mudéjar care a stat acoperit și uitat până la mijlocul secolului al XX-lea, când a fost redescoperit din întâmplare. Tavanele acestea sunt partea cea mai valoroasă a patrimoniului Marbellei și cea despre care cei mai puțini știu că există.
Uită-te la turnul-belvedere din colț, din piatră fasonată aurie, cu o galerie de trei arce: trădează că aici au locuit oameni cu stare înainte ca clădirea să devină spital în secolul al XVII-lea.
Turnul ei de aproape cincizeci de metri a fost secole la rând farul de uscat al orașului. Înăuntru, o orgă din anii șaptezeci cu vreo cinci mii de tuburi din cositor, cupru și lemn, în stare să facă să vibreze întreaga biserică.
După-amiaza: Alameda, sculpturile lui Dalí și plaja
Coborând spre mare.
Coboară din orașul vechi în Parque de la Alameda, cea mai veche grădină din oraș, documentată din 1761, când aici erau plopi negri udați prin canale de irigație. De la ei vine numele, deși au dispărut de mult.
Au rămas băncile de ceramică smălțuită îmbrăcate în faianță sevillană pictată de mână și felinarele din fontă, piese din altă epocă ce au supraviețuit tuturor. Odinioară acoperea douăzeci de mii de metri pătrați; orașul a crescut și l-a tot mâncat.
De aici pornește Avenida del Mar, unde sunt cele zece sculpturi de bronz ale lui Salvador Dalí instalate în 1998: Elefantul cosmic cu picioarele lui imposibile, Calul cu călăreț care se împiedică, Gala la fereastră. Dă-le ocol și privește-le în contre-jour, cu marea în spate.
Și încheie pe Playa de la Fontanilla, peste un kilometru de nisip auriu-închis. Numele îi vine de la un izvor de apă dulce care țâșnea printre stâncile de pe mal, documentat în 1869: apă potabilă în mijlocul plajei înainte să existe conducte.
Picioarele imposibile ale elefantului vin de la Roma: pe Dalí l-a fascinat o sculptură pe care Bernini a proiectat-o în secolul al XVII-lea, un elefant de marmură care poartă un obelisc egiptean autentic. Din anii patruzeci animalul reapare fără încetare în opera lui.
Mirosul care vine dinspre chiringuitos e al sardinelor espeto: se înfig pe o trestie și se frig la focul de lemne într-o barcă veche plină cu nisip. Se mănâncă din mai până în august, lunile fără R, și cu mâna.
Ia autobuzul urban până la Puerto Banús, la șapte kilometri spre vest. Îți vine greu să crezi că toate acestea s-au născut din nimic: până în 1970 aici nu erau decât plajă și stufăriș.
L-a ridicat José Banús, un constructor catalan îmbogățit cu locuințe muncitorești în Madridul de după război, iar în loc să planteze zgârie-nori, arhitecții lui au mimat un sat andaluz vechi cu o marină de lux în față. Cel care i-a dat aerul acesta a fost Noldi Schreck, care venea de la lucrări în Beverly Hills.
În sensul giratoriu de la intrare vei vedea La Victoria, masa de bronz de peste douăzeci de metri pe care localnicii din Marbella o numesc „statuia rusului”. A fost prezentată drept un cadou al primarului Moscovei în 1994 și a ajuns în instanță, cu furt de documente cu tot.
Și parcurge Muelle de Honor: iahturile acostează cu pupa spre promenadă, cu platforma din spate deschisă ca un salon, ca să se vadă masa pusă. Nu plătești pentru metrii de apă, plătești pentru priviri. E teatru pur.
Inaugurarea din mai 1970 i-a adunat pe Aga Khan, pe Roman Polanski și pe prinții Rainier și Grace de Monaco, cu trei sute de ospătari care au servit douăzeci și două de kilograme de caviar. Să cânte l-au angajat pe un Julio Iglesias pe atunci necunoscut.
Marbella a fost ani la rând capitala de vară a familiei regale saudite: regele Fahd și-a construit aici, alături, un palat imens cu moschee proprie. O bună parte din economia locală se explică de acolo.
Mult mai mult decât lasă faima lui să se bănuiască. E o medina musulmană fortificată peste care Castilia a trasat în 1485 o piață renascentistă cu rigla și compasul, cu clădiri din secolul al XVI-lea, tavane casetate mudéjar ascunse și un muzeu cu gravuri de Picasso, Miró și Dalí. Se parcurge în întregime într-o oră bună.
Se poate vedea Marbella într-o zi?
Da, și fără grabă: tot orașul vechi cu interioarele lui dimineața, Alameda, sculpturile lui Dalí și plaja după-amiaza, și Puerto Banús la apus. Doar orașul vechi se face într-o dimineață liberă, dacă ai venit pentru plajă.
Cum ajungi la Puerto Banús?
E la vreo șapte kilometri spre vest de centru, cu autobuz urban frecvent. Se poate ajunge și cu mașina, dar parcarea în sezonul de vârf e o problemă reală. Combinația care funcționează e să mergi cu autobuzul la apus și să te întorci după cină.
Ce sunt tavanele casetate mudéjar din Marbella?
Tavane de lemn montate ca un puzzle, aproape fără cuie, cu mii de piese geometrice îmbinate care formează împletituri și stele cu opt colțuri. Le-au făcut tâmplarii musulmani care au continuat să lucreze pentru creștini după cucerire. Cel din capela San Juan de Dios a stat acoperit până în secolul al XX-lea.
E adevărat că Puerto Banús e din 1970?
Da. Până în acel an aici erau doar plajă și stufăriș. L-a ridicat constructorul catalan José Banús, iar arhitecții lui au hotărât să mimeze un sat andaluz vechi cu o marină de lux în față. Proiectantul a fost Noldi Schreck, care venea de la lucrări în Beverly Hills, de unde și aerul acela de decor de film.
Ce se mănâncă în Marbella?
Bucătăria de pe Costa del Sol: sardine espeto fripte pe trestie la focul de lemne într-o barcă plină cu nisip, pescaíto frito, boquerones în oțet, gazpachuelo și ajoblanco din Málaga cu struguri. Espeto se mănâncă din mai până în august —lunile fără R— și cu mâna.
Informații practice
DurataO zi întreagă pentru cele două Marbelle. Doar orașul vechi, o dimineață.
Orașul vechiSe parcurge în întregime într-o oră bună, totul pietonal. E partea pe care aproape nimeni n-o vizitează.
InterioareMuseo del Grabado, capela San Juan de Dios și Ermita del Santo Cristo. Verifică programul.
Puerto BanúsLa 7 km, cu autobuz urban frecvent. Cu mașina, parcarea e complicată vara.
Când să mergiPrimăvara și toamna. Vara, multă lume și prețuri scăpate de sub control.
MâncareSardine espeto la un chiringuito, din mai până în august și cu mâna.
Pe hartă
🎧 Cu Viavoy
Plimbă-te prin Marbella și ascultă în ritmul tău
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Marbella offline, oricând vrei.
de la 2,99 €· plată unică
City Pass · 9,99 €3 zile, toate tururile din Marbella