Dublă surpriză. Pe dinafară e Hospital Bazán, unul dintre puținele exemple de arhitectură civilă nobilă din secolul al XVI-lea care i-au rămas Marbellei. Pe dinăuntru păstrează gravuri de Picasso, Miró, Dalí, Chillida și Tàpies, într-unul dintre cele mai importante muzee de profil din toată Spania.
Casa unui regidor transformată în spital
A poruncit s-o ridice Alonso de Bazán, regidor al localității, adică membru al consiliului, și comandant al castelului, care în testamentul lui din 1568 și-a lăsat rânduite „casele principale”. Deja în secolul al XVII-lea au fost transformate în spital, lucrare atribuită arhitectului Pedro Díaz de Palacios.
E bine să lămurim ce era un spital în acele secole: nu halate albe și săli de operație, ci o casă de primire care le dădea pat, mâncare caldă și puțină îngrijire săracilor, pelerinilor în trecere și bolnavilor fără familie. Le conduceau confreriile sau oameni evlavioși, mai mult cu caritate decât cu medicină.
Uită-te la turnul-belvedere din colț, din piatră cioplită aurie, cu galeria lui cu trei arcade. E elementul cel mai elegant al ansamblului și trădează că aici au locuit oameni cu stare înainte ca clădirea să-și schimbe folosința.
Patru mii de gravuri în Marbella
Din 1992 clădirea găzduiește Museo del Grabado Español Contemporáneo, iar muzeul s-a născut dintr-un gest generos: donația a o mie trei sute cincizeci de stampe făcută de cercetătorul José Luis Morales y Marín. Sămânța aceea a crescut până la peste patru mii de lucrări.
E bine să lămurim ce e o gravură, pentru că mulți cred că e o copie, și nu e. Artistul lucrează o placă —de cupru, de lemn, o piatră— făcând incizii, o acoperă cu cerneală și o imprimă pe hârtie. Din matrița aceea ies mai multe exemplare, toate originale și numerotate.
Pe pereți sunt semnături de prim rang: Picasso, Miró, Dalí, Chillida, Tàpies. Într-un oraș pe care mulți îl asociază doar cu plaja și luxul, existența acestei colecții e exact genul de lucru care face interesant să călătorești fără prejudecăți.
Clădirea a fost declarată Bun de Interes Cultural în 2004, iar această protecție recunoaște atât construcția din secolul al XVI-lea, cât și funcția de muzeu care a ținut-o în folosință.
De neratat
Era casa unui regidor
Alonso de Bazán, comandantul castelului, a lăsat-o rânduită în testamentul lui din 1568. Apoi a fost spital.
Un spital era o casă de primire
Pat, mâncare caldă și îngrijire pentru săraci și pelerini. Caritate, nu medicină.
O gravură e un original
Artistul lucrează placa, o acoperă cu cerneală și o imprimă. Din matrița aceea ies mai multe exemplare numerotate.
Picasso, Miró, Dalí, Chillida
Peste patru mii de lucrări, născute dintr-o donație de 1.350 de stampe în 1992.
Cum se încadrează în vizita ta la Marbella
Se află în orașul vechi, la câteva minute de Plaza de los Naranjos. E vizita de interior care aduce cel mai mult din orașul vechi și cea pe care o fac cei mai puțini, pentru că fațada modestă nu anunță ce e înăuntru.
Socotește patruzeci de minute. E un muzeu mic și monografic, așa că, dacă gravura nu-ți spune nimic, poate părea scurt; dacă te interesează grafica, e printre cele mai bune din Spania în afara Madridului.
Combină-l cu capela San Juan de Dios și cu schitul Santo Cristo, care sunt celelalte două surprize de interior ale orașului vechi, și cu asta ai acoperit tot ce se poate vizita în Marbella veche.
Întrebări frecvente
Ce este mai exact o gravură?
Bună întrebare, pentru că mulți cred că este o copie și nu este. O gravură este o operă originală: artistul lucrează o placă, de cupru, de lemn, o piatră, făcând incizii, o acoperă cu cerneală și o imprimă pe hârtie. Din aceeași matrice ies mai multe exemplare, toate originale, numerotate și semnate de mâna lui. Acvaforte, litografie, xilogravură… sunt moduri diferite de a face același lucru, de a multiplica arta fără a o trăda. De aceea aici atârnă lucrări adevărate de Picasso sau de Miró, nu reproduceri.
Ce însemna „spital” în acele secole?
Atenție, nu-ți imagina halate albe sau săli de operație. Un spital de atunci era mai degrabă o casă de primire: dădea pat, supă caldă și ceva îngrijire săracilor, pelerinilor în trecere și bolnavilor care nu aveau pe nimeni pe lume. Îl conduceau confrerii sau oameni evlavioși, mai mult cu caritate decât cu medicină. Faptul că o casă nobiliară ca aceasta a ajuns să fie transformată în adăpost pentru nevoiași spune multe despre cum se înțelegea în acea epocă datoria față de cei de jos.
