Turnul Andador
Piatră din secolul al X-lea, ridicată pe vremea califatului. Douăzeci de minute de urcuș și cel mai bun punct de belvedere al satului. Fă-o la începutul zilei.

O taifa berberă, un senior care s-a declarat vasal al Fecioarei, o episcopie proprie și un zid din secolul al X-lea. Totul din piatră roșie, în interiorul unui meandru.
🎧 Pe traseul Albarracín roșu: satul agățat de stâncăAlbarracín are mai puțin de o mie de locuitori și o istorie disproporționată. A fost taifa musulmană, apoi seniorie independentă care nu recunoștea nici Castilia, nici Aragonul, și a obținut propria episcopie, motiv pentru care un sat de păstori are catedrală. Se parcurge într-o jumătate de zi bună, totul în pantă și totul în roșu.
Începe urcând la Turnul Andador pe aleea zidurilor. Sunt vreo douăzeci de minute de urcuș serios, dar e piatra cea mai veche a satului: au ridicat-o musulmanii în secolul al X-lea, pe vremea califatului, și e punctul în care zidul se închide sus.
Numele îi vine de la andador, drumul de strajă pe care santinelele parcurgeau zidul noaptea, cu felinarul în mână. Cine stăpânea acest punct controla cine urca prin râpă și cine se apropia dinspre munți.
De sus se vede cheia a tot: satul încolăcit în interiorul unui meandru al râului Guadalaviar, aproape o insulă de stâncă, cu o singură limbă de pământ pe unde se poate intra. Un loc gândit să fie de necucerit și, în același timp, să treacă neobservat.
Și un lucru pe care puțini îl știu: ești în Montes Universales, unul dintre acele locuri rare unde izvorăsc râuri mari. Foarte aproape izvorăște Tajo, care traversează jumătate din Peninsulă până la Lisabona, iar Guadalaviar însuși devine, în aval, Turia și se varsă la Valencia.
Piatră din secolul al X-lea, ridicată pe vremea califatului. Douăzeci de minute de urcuș și cel mai bun punct de belvedere al satului. Fă-o la începutul zilei.
Singurul loc plat și locul vechiului suk musulman. Aici sunt barurile și restaurantele, și aici trebuie să fii la apus.
Descarcă aplicația și descoperă Albarracin offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Albarracín roșu: satul agățat de stâncă cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Coboară la Plaza Mayor, care ocupă locul sukului musulman și e singurul loc plat din sat: tot restul e pantă. Ridică privirea spre galeria de lemn pe stâlpi, de unde se strigau veștile și se supraveghea piața.
În jur, străzile centrului: Casa de la Julianeta, strâmbă și foarte îngustă, Casa del Tío Americano, Casa de la Comunidad și casele mari cu zăbrele și balcoane în consolă. Ansamblul e declarat Monument Național din 1961.
Culoarea o dă rodeno, gresia roșie a munților cu care s-au ridicat și s-au placat casele. La apus, cu soarele razant, fațadele se aprind: e momentul zilei care justifică să rămâi.
Acest centru medieval practic intact, aproape fără urme moderne, a transformat satul într-un platou natural de film și televiziune. E de ajuns să pui o cameră în piață ca să te întorci cinci secole în urmă, fără decoruri.
Castelul stă deasupra meandrului, în punctul cel mai strategic. Aici s-a înălțat fortăreața musulmană acum mai bine de o mie de ani, iar în secolul al XI-lea a fost sediul unei taife conduse de Banu Razín: din „Al Banu Razín”, pământul celor din neamul Razín, vine numele satului.
Săpăturile au scos la lumină un cartier complet din al-Andalus, cu curtea palatului, încăperile de locuit și un hammam cu hipocaustul lui, adică niște băi cu încălzire prin pardoseală. Totul sub transformările creștine de mai târziu.
Catedrala Salvador ridică întrebarea evidentă: ce caută o catedrală într-un asemenea sat? Răspunsul e că Albarracín a obținut propria episcopie în 1172, ceea ce îi garanta independența și pe plan religios. Clădirea actuală e din secolul al XVI-lea, cu Pierres Vedel, inginerul care a adus apa la Teruel.
Iar biserica Santa María încheie povestea. Numele ei nu e devoțional, ci politic: ca să nu se supună niciunui rege, Pedro Ruiz de Azagra s-a declarat vasal doar al Fecioarei. Nerecunoscând niciun monarh în carne și oase, își garanta independența. A durat până în 1284.
Fortăreața familiei Banu Razín, cu un cartier din al-Andalus scos la lumină de săpături, inclusiv niște băi cu hipocaust. Patruzeci și cinci de minute.
Episcopie proprie din 1172 și clădire din secolul al XVI-lea, cu Pierres Vedel. O singură navă, luminoasă, cu picturi gotice care au stat ascunse.
Numele e o declarație politică: Azagra s-a declarat vasal al Fecioarei ca să nu asculte de niciun rege. Și făcea parte din zid.
O jumătate de zi bună acoperă tot satul: urcarea la Torre del Andador pe ziduri, Plaza Mayor și străzile centrului, castelul cu cartierul lui din al-Andalus, catedrala și biserica Santa María. Dacă rămâi la masă și să vezi apusul peste piatra roșie, o zi întreagă.
De la Banu Razín, o familie berberă care a condus aici o taifa în secolul al XI-lea. „Al Banu Razín”, pământul celor din neamul Razín, s-a deformat treptat până a devenit Albarracín. De fiecare dată când se rostește numele satului sunt pomeniți, fără să se știe, acei seniori arabi din secolul al XI-lea.
Pentru că a fost sediu de episcop. Senioria a obținut propria dieceză în 1172, când Pedro Ruiz de Azagra a obținut un episcop pentru pământul lui. Să ai catedrală însemna independență și pe plan religios, de vreme ce aici nu porunceau nici Castilia, nici Aragonul. A fost una dintre cele mai mici dieceze din Spania, iar azi e unită cu Teruel.
O mișcare politică strălucită din secolul al XII-lea. Ca să nu se supună nici regelui Castiliei, nici celui al Aragonului, Pedro Ruiz de Azagra s-a declarat vasal doar al Sfintei Maria. Nerecunoscând niciun monarh în carne și oase, niciun rege nu-i putea pretinde ascultare. Senioria și-a păstrat această independență până în 1284.
Destul. Satul se agață de un deal din interiorul unui meandru și practic totul e în pantă, cu străzi abrupte și porțiuni de scări. Singurul loc plat e Plaza Mayor. Nimic nu e imposibil, dar e bine să ai încălțăminte comodă și să faci traseul de sus în jos, urcând mai întâi la Andador.
Din cauza rodeno-ului, gresia roșie caracteristică acestor munți, folosită atât pentru a ridica casele, cât și pentru a le acoperi cu tencuială de ipsos colorată. Această nuanță dă ansamblului o lumină caldă foarte aparte, mai ales la apus, când soarele razant aprinde fațadele.
E la vreo 40 de kilometri de Teruel, pe drum de munte. Există autobuz de acolo, dar cu frecvențe foarte limitate, așa că în practică aproape toată lumea ajunge cu mașina. Există parcare la intrarea în sat, iar de acolo tot centrul istoric se parcurge pe jos.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Albarracin offline, oricând vrei.

Continuă să citești


