Bilbao în 2 zile: estuarul, titanul și Siete Calles
Guggenheim și Abandoibarra în prima zi, Casco Viejo și Artxanda în a doua. Cu funicularul din 1915, liftul public pe care nu-l știe nimeni și locurile unde se mănâncă pintxos adevărați.
Bilbao se organizează singur, pentru că totul atârnă de estuar. Un mal are cartierul nou din secolul al XIX-lea și orașul reinventat al anilor nouăzeci; celălalt, târgul medieval din 1300 și cartierele muncitorești. Podurile le cos între ele, iar promenada de pe malul apei e plată de la un capăt la altul, așa că două zile ajung fără grabă. Singurul lucru de hotărât e în ce zi urci pe munte, pentru că pe ceață nu se vede nimic.
Muzeul de Arte Frumoase e la cinci minute de Guggenheim, are o colecție de opt secole și păstrează intervale cu intrare liberă. E muzeul pe care localnicii îl iubesc cu adevărat, iar aproape toți vizitatorii trec pe lângă el.
Ziua 1, dimineața: Guggenheim și ce e afară
Rezervă un interval și vino devreme.
Începe cu muzeul și, înainte să intri, dedică douăzeci de minute ocolului lui. Cele treizeci și trei de mii de plăci de titan care îl îmbracă au o jumătate de milimetru grosime și sunt montate ca solzii, niciodată complet plate: de aceea suprafața vibrează în loc să reflecte, iar clădirea își schimbă culoarea cu fiecare nor.
Afară e la fel de mult ca înăuntru și e gratuit. Puppy păzește scara dinspre oraș, Maman stă pe terasa dinspre apă, iar sub podul La Salve se înalță un arc roșu de Daniel Buren. Din când în când, în plus, o instalație de Fujiko Nakaya învăluie baza clădirii într-o ceață deasă timp de câteva minute.
Înăuntru, mergi direct în sala alungită din aripa de est, unde se află „Materia timpului” de Richard Serra: spirale de oțel ruginit mai înalte decât un om, pe care le parcurgi pe dinăuntru. Dezorientarea fizică pe care o simți mergând printre ele este chiar opera, și nu ar încăpea în aproape niciun alt muzeu din lume.
Socotește două ore și jumătate dacă sunt două expoziții temporare, care sunt de fapt ce justifică biletul: colecția proprie e modestă și se rotește. Uită-te la program înainte să cumperi.
Inaugurat în octombrie 1997, e opera lui Frank Gehry, care nu l-ar fi putut ridica fără un software de proiectare aeronautică în stare să traducă machetele lui răsucite de mână în planuri de execuție. Titanul a fost ales după o scădere a prețului materialului. Rezervă un interval orar.
Un cățel de treisprezece metri făcut din zeci de mii de flori vii cu irigare internă, replantate de două ori pe an. E mai vechi decât muzeul: a venit din Sydney ca împrumut temporar, iar orașul nu l-a mai dat înapoi. Lângă el, o placă amintește de agentul ertzaina ucis cu câteva zile înainte de inaugurare.
Un păianjen de nouă metri, cu douăzeci de ouă de marmură atârnând în sacul dintre picioare. Bourgeois l-a făcut ca omagiu adus mamei ei, care restaura tapiserii: a țese și a repara cu răbdare era ideea. L-a sculptat pe la aproape nouăzeci de ani. Ocolește-l: din față pare simetric, dar nu e.
Urmează promenada estuarului spre vest. Tot Abandoibarra era port și șantier naval acum treizeci de ani, iar traseul se termină la Palacio Euskalduna, un colos de oțel corten conceput ca ultima navă a șantierului care ocupa acest teren. Închiderea lui în anii optzeci a adus greve și ciocniri violente; azi acolo cântă o orchestră simfonică.
La jumătatea drumului, abate-te în parcul Doña Casilda și intră în Muzeul de Arte Frumoase. O colecție de opt secole, cu El Greco, Goya și Zurbarán, cea mai bună pictură bască existentă și un Gauguin autentic pictat la Arles în 1888, în lunile în care împărțea casa cu Van Gogh.
Apoi urcă în Ensanche pe Gran Vía, trasată în 1876 peste grădini de legume. Inginerii ei au proiectat un Bilbao atât de mare încât au fost luați drept visători, iar orașul a ajuns să umple fiecare cvartal. În Plaza Moyúa uită-te la Palacio Chávarri: niciuna dintre ferestrele lui nu seamănă cu alta.
Și încheie la Azkuna Zentroa, pe care toată lumea o numește în continuare Alhóndiga. Era depozitul municipal de vinuri din 1909, iar Philippe Starck l-a golit lăsând doar carcasa, ca să pună înăuntru trei clădiri suspendate pe patruzeci și trei de coloane. Fiecare a fost proiectată de alt artist și niciuna nu se repetă.
Originile lui datează din 1908, iar colecția e cea mai veche și mai bogată din Țara Bascilor. Trece printr-o mare extindere semnată de Norman Foster, același care a proiectat gurile de metrou pe care localnicii le numesc fosteritos. Păstrează intervale largi cu intrare gratuită.
Patruzeci și trei de coloane unice care susțin trei clădiri suspendate, cu bibliotecă, cinematografe și o piscină cu fund de sticlă prin care vezi oamenii înotând deasupra capului tău. Parterul e public și gratuit: îl traversezi, stai cât vrei și nu trebuie să consumi nimic.
Axa pe care banii fierului au construit-o ca să se privească în oglindă, cu Palacio de la Diputación Foral ca dovadă a cât trebuia cheltuit ca să demonstrezi ceva. Poartă numele seniorului care în 1300 a semnat carta de întemeiere ce a transformat câteva case de lângă estuar într-un târg.
Treci pe celălalt mal și schimbă secolul. Casco Viejo înseamnă Siete Calles, traseul fondator din 1300: trei străzi la început și patru după aceea, paralele și unite prin alei, înghesuite între biserică și apă. Să le parcurgi una câte una durează douăzeci de minute și e felul în care vezi cât de mare era Bilbao înainte de fier.
În centru se află catedrala Santiago, care timp de aproape șase sute de ani n-a fost catedrală, ci biserica parohială a negustorilor și a marinarilor: a fost ridicată la acest rang abia în 1949, când s-a creat în sfârșit dieceza. Hramul ei vine de la Camino del Norte, care traversează orașul, și sunt scoici marcate prin tot cartierul, dacă știi să le cauți. Nu sări peste claustru.
La două minute se deschide Plaza Nueva, un patrulater închis de șaizeci și patru de arcade care privește doar înăuntru. Au fost nevoie de treizeci de ani ca s-o ridice, între războaiele carliste și lipsa de fonduri. Duminică dimineața e un târg de timbre, monede și cărți vechi; în restul săptămânii, pintxos.
Termină la Mercado de la Ribera, lângă apă, și ieși în Arenal ca să vezi Teatro Arriaga. Modelul lui declarat era opera din Paris. A ars pe dinăuntru în 1914 și a fost inundat la inundațiile din 1983, și e tot în picioare: asta rezumă destul de bine caracterul localnicilor.
Gotic din secolele al XIV-lea și al XV-lea, cu turn și fațadă neogotice din secolul al XIX-lea, ridicate după un incendiu. Ce e cu adevărat vechi e înăuntru și pe laturi. Claustrul din secolul al XV-lea, ascuns pe latura de sud, e unul dintre puținele colțuri cu adevărat liniștite din cartierul vechi.
Piață închisă de aprovizionare, cu fațade identice pe toate patru laturile și acces doar prin arcadele din colțuri. La unul dintre balcoanele ei își are sediul Euskaltzaindia, Academia Regală a Limbii Basce: în timp ce jos se mănâncă pintxos, sus se hotărăște cum se scrie un cuvânt.
Neobaroc din 1890, semnat de același arhitect ca primăria. Poartă numele lui Juan Crisóstomo de Arriaga, copil-minune din Bilbao pe care la Paris îl comparau cu Mozart și care a murit la nouăsprezece ani. Se vede întreg, și oglindit în apă, de pe malul opus.
Urcă pe Artxanda cu funicularul, care funcționează din 1915 și urcă două sute douăzeci și șase de metri diferență de nivel în puțin peste trei minute. A fost închis în 1976 pentru că nu era rentabil și era cât pe ce să se piardă; azi e transport urban obișnuit, folosit zilnic de locuitorii de pe coastă.
Sus, de la balustrada punctului de belvedere, înțelegi Bilbao dintr-odată: orașul întins pe fundul unei văi închise de munți, cu estuarul șerpuind printre clădiri. De aici vine porecla „el bocho”, groapa. E un parc deschis cu locuri de picnic, așa că poți prelungi după-amiaza.
Verifică dacă e ceață înainte să urci, pentru că pe ceață joasă nu se vede absolut nimic. Dacă ziua e închisă, schimbă planul cu Bilbao la Vieja: cheiul Marzana, pe malul stâng, unde cobora minereul de fier în drum spre Anglia și unde azi e cartierul artei.
Plimbarea asta se termină sus, la bazilica Begoña, casa lui Amatxu. Urci pe Calzadas de Mallona, peste trei sute de trepte, sau cu liftul public de pe strada Esperanza, pe care aproape niciun vizitator nu-l știe și care rezolvă panta într-un minut. Din port până la cer într-o oră.
Două cabine care se contrabalansează pe cablu: când una urcă, cealaltă coboară. Podeaua e în trepte pe dinăuntru, pentru că panta ajunge la patruzeci și cinci la sută. La urcare, așază-te lângă geamul din spate: de acolo vezi cel mai bine cum se micșorează orașul.
Timp de decenii a fost locul unde urcau logodnicii să-și facă poza de duminică, aproape un ritual. De aici recunoști titanul de la Guggenheim, turnurile din Ensanche, acoperișurile din Casco Viejo și, de cealaltă parte a muntelui, valea Txorierri.
Merge de la podul San Antón la podul Ribera și marchează granița istorică dintre Bilbao cel vechi și cel industrial. Când industria a plecat, a rămas mort, iar atelierele și galeriile l-au ocupat spontan. Terase lângă parapet, cu Casco Viejo în față.
Da, fără grabă. Orașul e compact și totul atârnă de estuar: un mal are Ensanche și Bilbao cel reinventat, celălalt Casco Viejo medieval. Două zile acoperă Guggenheim, Abandoibarra, Ensanche, Siete Calles, Artxanda și Bilbao la Vieja. Într-o a treia zi încap Muzeul de Arte Frumoase pe îndelete și o escapadă la Getxo.
Trebuie rezervat biletul la Guggenheim?
E foarte recomandat, mai ales în sezonul de vârf și la sfârșit de săptămână, pentru că funcționează pe intervale orare. Exteriorul și sculpturile din jur — Puppy, Maman, arcul lui Buren — sunt gratuite și se văd la orice oră, așa că poți ocoli clădirea chiar dacă nu intri.
Merită să urci pe Artxanda?
Da, și e cel mai bun mod de a înțelege geografia orașului: Bilbao așezat pe fundul unei văi închise de munți. Urci cu funicularul în puțin peste trei minute din Plaza del Funicular. Singura atenționare e să verifici înainte dacă e ceață, pentru că pe ceață joasă nu se vede nimic de sus.
Care e cel mai bun cartier în care să dormi?
Ensanche, în jurul Moyúa și Abando, te lasă la zece-cincisprezece minute de mers pe jos de toate și are cea mai bună legătură cu metroul. Casco Viejo e mai pitoresc și iese mai ieftin, dar e zgomotos noaptea, mai ales de joi până duminică. Abandoibarra e mai liniștit și e lipit de muzeu.
Unde se mănâncă cei mai buni pintxos?
În Casco Viejo, cu Plaza Nueva și strada Somera ca epicentru, și pe strada Ledesma și în zona Diputación din Ensanche. Sistemul e să iei unul sau doi la fiecare bar și să tot schimbi. În Bilbao mulți pintxos se comandă calzi, din meniu, nu doar de pe tejghea: întreabă ce fac pe loc.
E nevoie de mașină?
Nu, și te încurcă. Parcarea în centru e scumpă și complicată, iar rețeaua de metrou, tramvai și autobuz acoperă totul cu un singur card. Are sens să închiriezi o mașină doar dacă drumul include ieșiri pe coasta Bizkaia sau în interior, cum ar fi San Juan de Gaztelugatxe sau Urdaibai.
Informații practice
Cum ajungiAeroportul e la 15 minute de centru cu autobuzul. Autobuz spre San Sebastián într-o oră.
DeplasareMetrou, tramvai, funicular și autobuz cu cardul unic Barik. Centrul e plat și se merge pe jos.
BileteGuggenheim cu rezervare de interval. Muzeul de Arte Frumoase păstrează intervale largi gratuite.
Când să mergiDin mai până în septembrie. Aste Nagusia, în august, umple tot orașul.
MâncarePintxos în Casco Viejo și pe strada Ledesma. Mulți se comandă calzi, din meniu.
Pe ploaiePlouă peste 150 de zile pe an. Ține la îndemână Arte Frumoase, Azkuna Zentroa și Euskal Museoa.
Pe hartă
🎧 Cu Viavoy
Plimbă-te prin Bilbao și ascultă în ritmul tău
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Bilbao offline, oricând vrei.
de la 2,99 €· plată unică
City Pass · 9,99 €3 zile, toate tururile din Bilbao