Douăsprezece laturi, piatră caldă în soare și opt sute de ani pe malul Guadalquivirului. Torre del Oro e cea mai repetată carte poștală a Sevillei și, totodată, unul dintre monumentele ei cel mai prost înțelese: n-a fost un depozit de comori americane, n-a fost acoperită cu aur și a fost cât pe ce să fie dărâmată. Au ridicat-o almohazii între 1220 și 1221 cu un scop pur militar: să închidă râul cu un lanț și să controleze cine intra în oraș.
Un turn ca să închizi un râu
E un turn albarrana, adică despărțit de zidul de incintă și legat de el printr-un braț de piatră numit coracha. Rostul lui era să facă pereche cu un alt turn de pe malul opus, în Triana, și să întindă între ele un lanț gros care să împiedice orice navă neautorizată să urce pe râu. În 1248, flota lui Ramón Bonifaz a rupt lanțul acela, iar odată cu el a căzut orașul.
Turnul a crescut în trei etape care se citesc cu ochiul liber. Corpul de jos, cu douăsprezece laturi, e almohad; corpul din mijloc, mai îngust, l-a adăugat Petru I în secolul al XIV-lea; iar partea de sus, circulară, cu mica ei cupolă, e din 1760, ridicată după pagubele cutremurului de la Lisabona din 1755. Trei secole stivuite unul peste altul, fiecare cu piatra lui.
Sora lui mai mică stă încă în picioare la două sute de metri: Torre de la Plata, înghesuită între clădiri pe Calle Santander, aproape invizibilă. Făcea parte din același sistem defensiv și aproape nimeni n-o caută.
Aurul care nu era aur
Secole la rând, numele a fost explicat spunându-se că turnul fusese îmbrăcat în plăci de ceramică aurii. Restaurarea din 2005 a găsit răspunsul adevărat: tencuiala originală era un mortar de var amestecat cu paie presate care, în soare, produce o strălucire aurie. Nu era metal prețios, era lut și paie bine lucrate.
Nici nu e adevărat că aici s-ar fi păstrat aurul Americii, deși legenda e foarte comodă. Turnul a fost capelă, depozit, birou al portului și, destul de mult timp, închisoare: între aceste ziduri au stat închiși câțiva oameni de seamă. Comoara se descărca și se controla la Casa de la Contratación, în Alcázar.
În 1868, în plină febră a demolărilor pentru lărgirea malului, turnul a apărut pe listele de dărâmat. L-a salvat un protest al orășenilor. Din 1944 adăpostește Museo Marítimo, cu machete, hărți nautice și instrumente, iar de pe terasa lui de sus ai una dintre cele mai bune priveliști spre râu.
De neratat
Strălucirea de var și paie
Restaurarea din 2005 a demontat legenda aurului: auriul îl dădea mortarul original.
Lanțul râului
Lega acest turn de un altul din Triana. În 1248 flota castiliană l-a rupt și orașul a căzut.
Torre de la Plata
Sora lui mai mică, înghesuită între clădirile de pe Calle Santander. Trece complet neobservată.
Terasa Museo Marítimo
O jumătate de oră de vizită și cea mai bună panoramă a meandrului, pe foarte puțini bani.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Se află la capătul Paseo Alcalde Marqués del Contadero, la cinci minute de Hospital de la Santa Caridad și la zece de catedrală. E punctul de întâlnire clasic al orașului: când un sevillan spune „la Torre del Oro”, se referă literalmente la baza lui.
Muzeul dinăuntru e mic și se vede într-o jumătate de oră, dar biletul e ieftin, iar terasa îl justifică: de sus se vede meandrul Guadalquivirului, podul Isabela a II-a și toată fațada Trianei de pe malul celălalt.
Tot de aici pleacă și croazierele pe râu care străbat Guadalquivirul într-o oră. Iar dacă vrei cea mai bună fotografie a turnului, n-o face de pe partea asta: traversează podul și privește-l de pe malul Trianei la apus, cu piatra aprinsă și reflexia în apă.
Întrebări frecvente
Turnul a avut și alte întrebuințări în afară de pază?
Multe, și unele deloc romantice. De-a lungul secolelor a fost capelă, depozit și chiar închisoare: între aceste ziduri a fost închis mai mult de un deținut ilustru. Mai târziu a servit drept birou al portului, controlând ce intra și ce ieșea pe râu. Un turn născut ca să facă război și care a ajuns, cu timpul, să păzească hârtii, deținuți și praf de pușcă. Când te uiți la el, gândește-te că pietrele acestea au auzit de toate: ordine de luptă, rugăciuni și chei răsucindu-se în broaște.
A fost pe punctul de a fi dărâmat?
Ei bine, da, și cât pe ce să nu mai povestim. În 1868, în plină febră a modernizării orașului, au fost unii care au propus să fie dărâmat ca să se lărgească malul și să curgă mai bine traficul de lângă râu. Azi pare de necrezut, cu tot ce înseamnă pentru Sevilla, dar a fost pe listele de demolare. L-au salvat oamenii: a fost un asemenea protest încât ideea a căzut de la sine. De fiecare dată când un turist se oprește să-i facă o fotografie, turnul le datorează acelor sevillani indignați faptul că e încă acolo.
