E mică, aproape o jucărie, și stă înghesuită la capătul podului Triana ca un paznic de buzunar: cupolă de ceramică verde cu auriu, turnuleț octogonal și cărămidă peste tot. Capilla del Carmen e primul lucru pe care îl vede cine traversează râul spre cartier și funcționează exact cum a fost gândită: ca o poartă simbolică. A ridicat-o în 1928 Aníbal González, arhitectul care semnase cu puțin înainte Plaza de España și care a murit în anul următor.
Ultimul gest al lui Aníbal González
Aníbal González a fost arhitectul care a definit imaginea modernă a Sevillei. Ale lui sunt Plaza de España, pavilioanele din Plaza de América și o bună parte din regionalismul sevillan: cărămidă aparentă, azulejo, fier forjat și un fel de a recupera stilul mudéjar și barocul fără să le copieze.
Povestea lui s-a terminat urât. A demisionat de la conducerea lucrărilor Expoziției Ibero-Americane, între neînțelegeri și datorii, și a murit în 1929, la cincizeci și doi de ani, la doar câteva săptămâni după ce Expoziția își deschisese în sfârșit porțile. N-a apucat să vadă recunoașterea pe care i-o aduce azi orașul întreg.
Această capelă e una dintre ultimele lui lucrări și poate cea mai liberă. Fără vreo comandă monumentală la mijloc, și-a permis să facă o miniatură: o construcție de abia câțiva metri care rezolvă o problemă urbană — marcarea intrării în cartier — cu ceramică și proporție, nu cu dimensiune.
Santa Justa și Rufina, făcute din lut
În lanterna care încununează capela sunt două figuri feminine cu un turn între ele. Sunt Sfânta Justa și Sfânta Rufina, două surori olărițe din Sevilla romană, martirizate pe la anul 287 pentru că au refuzat să-și vândă ceramica pentru o sărbătoare păgână și pentru că au spart apoi un idol. Sunt patroanele orașului.
Turnul pe care îl țin e Giralda, și aici stă poanta iconografică: tradiția spune că cele două sfinte o apără de cutremure, de aceea apar ținând-o în aproape toată pictura sevillană, de la Murillo la Goya. Să le pui aici, la poarta cartierului olarilor, și să le faci în plus din lut ars și smălțuit e o aluzie perfect calculată.
Ocolește capela încet. Ceramica își schimbă culoarea după unghi și după oră: smalțul verde cu auriu se aprinde într-un fel în soarele dimineții, văzut de pe pod, și cu totul altfel la apus, când lumina vine dinspre râu.
De neratat
Cupola de ceramică din Triana
Verde cu auriu, smălțuită, schimbându-și culoarea după oră și după unghi.
Justa și Rufina ținând Giralda
Patroanele olărițe apără turnul de cutremure. Aici, pe deasupra, sunt făcute din lut.
Semnătura lui Aníbal González
Una dintre ultimele lui lucrări, cu un an înainte să moară. Regionalism sevillan în miniatură.
Poarta Trianei
Primul lucru pe care îl vede cine traversează podul: o clădire gândită ca să marcheze o graniță.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Se află chiar la piciorul podului Isabela a II-a, la intrarea în Triana. E prima oprire obligatorie când traversezi și, în același timp, cea mai ușor de ratat, pentru că la douăzeci de metri se deschide Plaza del Altozano și privirea fuge singură spre cartier.
Interiorul e minuscul, iar programul de deschidere e neregulat: capela e folosită pentru cultul confreriei și nu funcționează ca monument de vizitat. Ce e de văzut e afară, așa că nu te baza pe faptul că o vei găsi deschisă.
La cincizeci de metri ai Castillo de San Jorge, sub piață, iar mergând de-a lungul râului, Calle Betis. Dacă vii după-amiaza, colțul acesta e un loc bun în care să aștepți să scadă lumina: podul, capela și malul formează cel mai bun cadru al intrării în cartier.
Întrebări frecvente
Și cele două sfinte, ce-au făcut ca să ajungă în clopotniță?
Se povestește că într-o zi au refuzat să-și vândă vasele de lut pentru o sărbătoare păgână; oamenii le-au spart marfa, iar ele, ca răspuns, au făcut bucăți o statuie a zeiței. Au fost arestate și au murit martire pe la anul 287. Așa, două femei umile din meseria lutului au ajuns, secole mai târziu, un simbol al Sevillei. De aceea cartierul olarilor le simte atât de ale lui.
Și ce s-a ales de arhitectul care a construit-o?
Aníbal González a fost marele arhitect al Sevillei din vremea lui, sufletul acelei Expoziții Ibero-Americane. Dar a sfârșit rău: a demisionat din proiect printre încurcături și necazuri și a rămas aproape fără avere. A murit în 1929, la doar cincizeci și doi de ani, la câteva săptămâni după ce marea lui operă își deschisese în sfârșit porțile. Și-a luat rămas-bun de la lume aproape în același timp cu orașul pe care îl visase. Capela aceasta mică a fost printre ultimele lui lucrări.
