O sută douăzeci și patru de coloane de marmură albă foarte subțiri și, în centru, o cupă susținută de doisprezece lei care aruncă apă. E imaginea care a făcut înconjurul planetei și inima lui Palacio de los Leones, construit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sub Muhammad al V-lea, în momentul de cea mai mare rafinare a artei nasride. Și are două chei la care aproape nimeni nu se uită: ritmul coloanelor și ce e pe jos.
Coloane așezate ca o melodie
Cele o sută douăzeci și patru de coloane nu sunt distribuite regulat. Se grupează câte una, câte două și câte trei, după un ritm care se schimbă de-a lungul galeriei, astfel încât, pe măsură ce mergi, perspectiva se deschide și se închide neîncetat. Nu e un capriciu: e compoziție și funcționează ca metrica unui vers.
Acest principiu străbate tot palatul. Nasrizii lucrau cu proporții matematice stricte — dreptunghiul de aur apare peste tot — și cu o idee despre spațiu care privilegiază succesiunea în locul unei singure priviri de ansamblu. Nimic nu se vede întreg dintr-un singur punct.
Și materialul înșală. Coloanele sunt din marmură de Macael, dar capitelurile, stucaturile și streșinile de lemn sunt materiale sărace lucrate până la extrem. Alhambra nu impresionează prin cât de scumpe îi sunt materialele, ci prin cantitatea brutală de muncă adunată în ele.
Leii și apa
Cei doisprezece lei sunt o enigmă rezolvată doar în parte. S-a propus ideea că ar fi mai vechi decât curtea, refolosiți dintr-o altă clădire din secolul al XI-lea, deși cercetările cele mai recente tind să-i dateze chiar în secolul al XIV-lea. Ce e într-adevăr documentat e funcția lor: făceau parte dintr-un sistem hidraulic complex, iar o tradiție susține că serveau drept ceas cu apă, curgând prin alt leu la fiecare oră.
Uită-te pe jos. Din centrul fântânii pornesc patru canale mici care traversează curtea în cruce și merg spre cele patru săli din jur. Nu e decorație: e reprezentarea celor patru râuri ale paradisului descrise în Coran și transformă curtea întreagă într-o imagine a grădinii făgăduite.
Apa ajunge până aici gravitațional din canalul regal, care coboară din munte câțiva kilometri. Tot sistemul hidraulic al Alhambrei — fântâni, bazine, băi, grădini de legume — funcționează fără nicio pompă, doar cu ajutorul pantei. E cea mai impresionantă lucrare de inginerie din ansamblu și cea despre care se vorbește cel mai puțin.
De neratat
Ritmul coloanelor
Câte una, câte două și câte trei, cu o cadență care deschide și închide perspectiva pe măsură ce mergi.
Cele patru râuri ale paradisului
Canalele mici care pornesc în cruce din fântână reprezintă grădina făgăduită din Coran.
Toată apa gravitațional
Fără nicio pompă: canalul regal coboară din munte și alimentează fântâni, băi și grădini de legume.
Materiale sărace, muncă infinită
Stuc, lemn și faianță. Alhambra nu impresionează prin cât de scumpă e, ci prin orele adunate.
Cum se încadrează în vizita ta la Granada
E penultima parte a traseului prin Palatele Nasride, după Patio de los Arrayanes și Salón de Embajadores și înainte de Sala de Dos Hermanas și ieșirea spre grădini. Ajungi aici din Mexuar, urmând sensul unic al itinerarului.
În jurul curții se află cele patru săli care completează ansamblul: Sala de los Abencerrajes, cu cupola ei de mocárabes și legenda masacrului nobililor; Sala de los Reyes, cu picturi figurative pe piele în tavan, neobișnuite în arta islamică; Sala de Dos Hermanas, cu cea mai complexă cupolă de mocárabes care s-a păstrat; și Sala de los Mocárabes, prin care se intră în curte, a cărei boltă originală s-a pierdut în explozia din 1590.
O notă practică: acesta e punctul cu cea mai mare aglomerație din toată Alhambra, iar în intervalele din mijlocul zilei e greu să te oprești. Dacă poți alege ora, prima de dimineață și ultima de după-amiază schimbă complet experiența.
Întrebări frecvente
Din ce perioadă e această curte?
Din domnia lui Muhammad al V-lea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea: momentul cel mai înalt al artei nasride, când stăpâneau deja totul și își puteau permite această filigranărie. Nu e din începuturile dinastiei, e din plinătatea ei, din vremea când regatul era mic, dar foarte bogat, și turna totul în frumusețe. Ce aveau mai bun au făcut tocmai când bănuiau deja că nu va mai fi mult.
De unde au apărut leii?
Aici e un mister frumos. Sunt cercetători care cred că cei doisprezece lei sunt mai vechi decât curtea, că existau deja în secolul al XI-lea și că nasrizii i-au refolosit; unii sugerează chiar că decorau palatul unui puternic vizir evreu din Granada de atunci. Nu e sigur, dar îmi place ideea: niște lei de piatră care poate au văzut trecând mai mult de un regat înainte să ajungă aici.
Curtea a fost mereu numai marmură goală?
Poate că nu. Săpăturile sugerează că partea centrală era adâncită și plantată, cu mirt și portocali scunzi, astfel încât, plimbându-te, erai aproape la înălțimea coroanelor, printre verdeață și parfum. Ce vezi azi atât de alb și de liber a fost poate o grădiniță scufundată. Iar fântâna, apropo, a fost restaurată acum câțiva ani și a început din nou să curgă cum trebuia.
