E panta care leagă Plaza de Zocodover de partea de sus a orașului, iar la jumătatea drumului trebuie să te oprești, nu de oboseală, ci pentru că priveliștea se deschide dintr-odată: jos lunca râului Tajo, în față cigarrales urcând pe colinele de pe malul celălalt, iar verdele și ocrul întinzându-se până la orizont. E unul dintre acele locuri în care Toledo se înțelege fără să ți-l explice cineva.
Un oraș cocoțat pe un deal și înconjurat de apă
De aici se vede cheia a toate. Toledo e cocoțat pe un promontoriu de granit înconjurat aproape de jur împrejur de un meandru strâns al râului Tajo, care îl cuprinde pe trei din cele patru laturi. Doar nordul rămâne deschis, iar pe acolo s-a ridicat zidul de incintă.
Asta face din oraș o fortăreață naturală care aproape nu are nevoie de lucrări de apărare și explică de ce l-au vrut toți: romanii, vizigoții — care l-au făcut capitala regatului lor —, musulmanii și castilienii. Poziția valora singură mai mult decât orice armată.
Explică și incomoditatea. Cum nu există teren plat, fiecare stradă urcă sau coboară, iar tot orașul vechi e construit în pantă. Picioarele o simt și e bine s-o știi când îți faci planul: la Toledo nu există plimbări pe orizontală.
Cigarrales de vizavi și apa care urca singură
Proprietățile pe care le vezi pe colinele de pe malul celălalt, cu grădinile lor de legume, chiparoși și măslini, se numesc cigarrales. Erau casele de vacanță ale familiilor din Toledo, unde fugeau de căldură și de orașul înghesuit ca să ia gustarea și să stea de vorbă sub copaci. Numele, se spune, vine de la greieri.
Și tot pe aceste pante urca apa din Tajo până la Alcázar datorită uneia dintre cele mai uimitoare invenții mecanice ale Renașterii europene. A montat-o Juanelo Turriano între 1565 și 1569 și urca aproape o sută de metri de diferență de nivel cu turnuri de căni care își treceau apa unele altora, îmbinate ca un ceas uriaș.
Oamenii veneau anume s-o vadă funcționând. S-a terminat prost: Coroana și Primăria s-au certat ani de zile cine trebuia s-o plătească, Turriano a murit ruinat, iar mecanismul a fost abandonat până a dispărut. N-a rămas nimic din el, în afară de numele unei străzi și de acest versant.
De neratat
Meandrul râului Tajo
Râul înconjoară orașul pe trei din cele patru laturi. E o fortăreață naturală care abia dacă are nevoie de zid.
Cigarrales
Proprietățile de vacanță de pe colinele de vizavi, cu grădini și chiparoși, unde familiile din Toledo fugeau de căldură.
Mecanismul lui Juanelo
Urca apa o sută de metri cu turnuri de căni îmbinate ca un ceas. Turriano a murit ruinat și n-a rămas nimic din el.
Nimic nu e plat
Cum nu există teren orizontal, fiecare stradă din Toledo urcă sau coboară. Ține cont de asta când îți plănuiești ziua.
Cum se încadrează în vizita ta la Toledo
Leagă Plaza de Zocodover de esplanada Alcázarului, așa că o parcurgi din necesitate dacă urci în punctul cel mai înalt al orașului. E o pantă scurtă, dar serioasă, iar pe căldură e bine s-o iei devreme sau spre seară.
Belvederea care se deschide la jumătatea urcușului e gratuită și fără program și e unul dintre cele mai bune puncte din orașul vechi pentru priveliștea asupra râului. La apus, cu lumina joasă peste luncă, e momentul.
Din partea de sus cobori în cinci minute la catedrală și la Museo de Santa Cruz, care e lângă Zocodover. Iar dacă vrei panorama clasică a întregului Toledo, trebuie să treci pe malul celălalt și să urci pe Carretera del Valle, deja în afara orașului vechi.
Întrebări frecvente
Cine a făcut mașinăria aceea de apă?
Același Juanelo Turriano al Omului de Lemn, uite ce întorsături are orașul. A construit-o între 1565 și 1569 și învingea o diferență de nivel de aproape o sută de metri cu turnuri pline de căni care își treceau apa unele altora, îmbinate ca piesele unui ceas uriaș. Dar a sfârșit prost: primăria și Coroana se certau cine să plătească întreținerea, lui Juanelo nu i se plătea nici ce i se cuvenea, iar minunea a ajuns să putrezească și să dispară. Geniu sus, bani jos. Povestea dintotdeauna.
Ce sunt cigarrales de pe malul din față?
Sunt proprietățile de agrement răspândite pe dealurile de pe celălalt mal, cu livezile, chiparoșii și măslinii lor. Familiile din Toledo fugeau acolo ca să scape de căldură și de orașul înghesuit, ca să ia o gustare și să stea de vorbă sub copaci. Numele, se spune, vine de la cicadele care le umplu de muzică vara. Li s-a dedicat chiar o carte: Tirso de Molina a intitulat una dintre operele sale „Los cigarrales de Toledo”. Privește căsuțele acelea răsfirate printre verdeață: sunt secole de siestă și taifasuri.
