A fost începută în 1513 și terminată în 1733, iar acest fapt explică aproape totul: când Italia construia de aproape un secol în stil renascentist, Salamanca a hotărât să ridice o catedrală gotică. E printre ultimele din Spania și una dintre cele mai mari, cu un turn de aproape o sută de metri care se vede de pe șosea înainte să ajungi în oraș.
Gotic după termen, și cu intenție
Planul l-a făcut Juan Gil de Hontañón și l-a continuat fiul său Rodrigo, aceeași familie care a ridicat catedrala din Segovia după același criteriu. Alegerea goticului în 1513 n-a fost ignoranță, ci decizie: era stilul considerat potrivit unei catedrale, iar Renașterea încă era văzută ca ceva pentru palate.
Rezultatul sunt trei nave de o înălțime considerabilă, bolți în cruce pe ogive foarte elaborate, cu nervuri care se încrucișează în stele, și o amploare care impresionează chiar și dacă vii de la alte catedrale mari. Turnul de deasupra transeptului și turnul-clopotniță au fost terminate deja în baroc, la două secole după începerea lucrărilor.
Fațada principală, cea a Puerta de Ramos, e o suprafață platerescă sculptată până la ultimul centimetru, cu scene din Patimi, medalioane și o densitate ornamentală care face greu să-ți fixezi privirea. E unul dintre marile portaluri spaniole ale secolului al XVI-lea.
Astronautul
Pe una dintre arhivoltele Puerta de Ramos se află un astronaut în costum spațial și, aproape, un demon sau un dragon care mănâncă o înghețată. Nu sunt un mesaj profetic și nici o anomalie inexplicabilă: i-a sculptat pietrarul Miguel Romero la restaurarea din 1992.
E o tradiție veche a breslei, perfect acceptată. Când se restaurează o clădire istorică, pietrarii își semnează intervenția introducând un element contemporan ușor de recunoscut, ca peste cinci secole să se știe ce parte e originală și ce s-a refăcut. Un taur în secolul al XVI-lea, un astronaut în secolul al XX-lea.
Descoperirea s-a popularizat odată cu internetul și azi e lucrul pe care îl caută cei mai mulți din toată catedrala, până acolo încât trebuie să ți se arate locul exact, pentru că e destul de sus și nu sare în ochi. E pe portalul dinspre piață, în stânga.
De neratat
Gotică în secolul al XVIII-lea
Începută în 1513 și terminată în 1733. Alegerea goticului atunci a fost o decizie, nu o întârziere.
Astronautul e din 1992
L-a sculptat pietrarul Miguel Romero la o restaurare. E semnătura breslei care deosebește ce s-a refăcut de original.
Urma cutremurului
Cel de la Lisabona din 1755 a crăpat turnul și a obligat la umplerea bazei. De aceea e mai groasă decât în proiect.
Împarte zidul cu cea veche
Două catedrale complete din epoci diferite care funcționează ca o singură clădire. Nu mai există un caz la fel în Spania.
Cum se încadrează în vizita ta la Salamanca
E lipită de Catedrala Veche, cu care împarte zidul și intrarea, în ceea ce e probabil cel mai neobișnuit ansamblu catedral din Spania: două catedrale complete, din epoci diferite, care funcționează ca o singură clădire. Biletul le acoperă pe amândouă.
Vizita include în plus accesul la Ieronimus, traseul prin turnuri și prin galeriile de sus, care se plătește separat și e printre cele mai bune lucruri din oraș. Iar alături sunt Palacio de Anaya și ansamblul universitar.
Socotește o oră pentru cele două catedrale și încă o oră dacă faci Ieronimus. Și caută în interior urma cutremurului de la Lisabona din 1755, care a crăpat turnul și a obligat la consolidarea lui: de aceea baza lui e azi mult mai masivă decât fusese prevăzut.
Întrebări frecvente
De ce are piatra această culoare aurie?
Este piatra de Villamayor, din niște cariere de la marginea orașului, și are un truc minunat: proaspăt scoasă, este moale, aproape se taie ca pâinea, și de aceea pietrarii au putut s-o umple de dantelării și filigrane. În aer liber se întărește treptat și devine rezistentă cum puține pietre sunt. Iar nuanța aceea de miere i-o dă fierul pe care îl conține; cu cât coboară mai mult soarele, cu atât se aprinde mai tare. Toată Salamanca veche este făcută din această piatră, și de aceea, la apus, i se spune orașul de aur.
De ce n-au dărâmat-o pe cea veche când au construit-o pe aceasta?
Gândește-te: lucrarea a durat peste două secole. În tot acel timp, unde se țineau slujbele? Ei bine, în cea veche, care a continuat să funcționeze drept catedrală în timp ce alături creștea cea nouă, piatră cu piatră. Când în sfârșit a fost terminată, a o dărâma pe cea veche nu mai avea niciun sens: rezistase șase sute de ani și, pe deasupra, servea drept sprijin pentru flancul celei noi. Așa că au rămas amândouă, lipite pentru totdeauna. O soluție cât se poate de practică, astăzi o raritate pe care aproape nimeni nu o are.
