O fațadă de piatră sobră și elegantă, cu linii drepte și aer de templu serios. E una dintre cele mai iubite biserici din Valladolid, și nu atât pentru mărimea ei, cât pentru ce păstrează înăuntru și pentru ce înseamnă pentru un oraș cu una dintre cele mai impresionante Săptămâni Sfinte din lume.
Ecoul de la El Escorial
A fost ridicată la sfârșitul secolului al XVI-lea și terminată pe la 1604, după proiectul arhitectului Juan de Nates, unul dintre maeștrii stilului clasicist care triumfa atunci în Castilia, acela care fuge de ornamente și caută forța simplității goale.
Sobrietatea aceasta nu e întâmplătoare: copiază gustul impus de El Escorial. Când Filip al II-lea și-a ridicat marea mănăstire prin mâna lui Juan de Herrera, acel stil sever a devenit moda oficială a întregii Castilii timp de decenii.
De aceea fațada aceasta sună la fel ca catedrala, pe care Herrera a proiectat-o personal. Biserici, palate și piețe din regiune s-au umplut de aceeași reținere timp de două generații.
Dar important aici nu e arhitectura, ci emoția. Biserica aceasta e inima uneia dintre cele mai vechi și mai venerate confrerii penitențiale din oraș, fondată în 1536.
Fecioara Cuțitelor
Înăuntru se află Virgen de las Angustias pe care Juan de Juni a sculptat-o pe la 1561, cunoscută popular drept Virgen de los Cuchillos, Fecioara Cuțitelor, din cauza celor șapte săbii care îi străpung pieptul, simbol al celor șapte dureri ale ei.
E unul dintre vârfurile sculpturii procesionale spaniole și una dintre cele mai impresionante imagini care se pot vedea în Spania. Expresia chipului și răsucirea trupului sunt dramatism manierist pur.
Valladolid are una dintre cele mai impresionante Săptămâni Sfinte din lume, declarată de Interes Turistic Internațional, iar pe ușa aceasta ies procesiuni care îți fac pielea de găină.
Motivul e că aici, în secolele XVI–XVII, s-a sculptat tot ce a avut Spania mai bun în lemn policrom: prin orașul acesta au trecut Alonso Berruguete, Juan de Juni și mai ales Gregorio Fernández, în stare să facă o bucată de lemn să pară carne care suferă. O bună parte din acele opere se păstrează în Museo Nacional de Escultura și iese pe stradă în Săptămâna Sfântă.
De neratat
Terminată pe la 1604
De Juan de Nates, în stilul clasicist sever pe care El Escorial l-a impus în toată Castilia.
Fecioara Cuțitelor
De Juan de Juni, pe la 1561, cu șapte săbii care îi străpung pieptul pentru cele șapte dureri ale ei.
O confrerie din 1536
Una dintre cele mai vechi din oraș. Aceleași familii își scot statuile procesionale generație după generație.
Săptămâna Sfântă de Interes Internațional
Valladolid a sculptat tot ce a avut Spania mai bun în lemn policrom în secolele XVI–XVII.
Cum se încadrează în vizita ta la Valladolid
Se află în centrul istoric, lângă Teatro Calderón și Plaza de Portugalete, la câteva minute de Plaza Mayor.
Vizita durează vreo douăzeci de minute. Verifică programul: e biserică în funcțiune și se adaptează slujbelor.
Dacă vii în Săptămâna Sfântă, aceasta e una dintre bisericile-cheie ale traseului procesional. Iar dacă nu, Museo Nacional de Escultura adună ce are mai bun aceeași școală.
Întrebări frecvente
De când vine devoțiunea pentru această biserică?
De acum aproape cinci secole. Confreria penitențială care își are aici casa a fost fondată în 1536, în plină Renaștere. Gândește-te că, de atunci, generație după generație, aceleași familii și-au scos pasos-urile, grupurile de procesiune, pe această ușă, moștenind locul în rând așa cum moștenești un nume de familie. De aceea, când vezi ieșind procesiunea, nu vezi un spectacol: vezi secole de credință ale unui popor întreg.
De ce i se spune Valladolidului capitala sculpturii?
Pentru că în secolele XVI și XVII aici s-a sculptat tot ce era mai bun în Spania în lemn policrom. Prin acest oraș au trecut Alonso Berruguete, Juan de Juni și mai ales Gregorio Fernández, în stare să facă o bucată de lemn să pară carne care suferă. O bună parte din acele minunății se păstrează azi în Museo Nacional de Escultura, chiar aici, cel mai bun din lume în genul lui. Pasos-urile care te cutremură în Săptămâna Sfântă au ieșit din acele mâini.
De ce e fațada atât de serioasă și fără ornamente?
Pentru că imită gustul pe care l-a impus El Escorial. Când Filip al II-lea și-a ridicat marea mănăstire prin mâna lui Juan de Herrera, acel stil sever a devenit moda oficială a întregii Castilii timp de decenii, iar biserici, palate și piețe s-au umplut de aceeași sobrietate. De aceea fațada aceasta îți aduce aminte de multe altele din regiune: toate se adapă din același izvor. Secol de Aur castilian pur.
