Șapte metri de siluetă albă cu aripile deschise, înfiptă pe promontoriul stâncos unde se termină nisipul și încep falezele. A făcut-o Néstor Basterretxea în 1980, în niște ani foarte grei pentru acest ținut, iar intenția lui era explicită: un gest senin în favoarea dialogului împotriva violenței. În bască se numește Bakearen Usoa.
O sculptură făcută într-un moment anume
Contextul contează mai mult decât la aproape orice altă operă publică din oraș. 1980 a fost unul dintre cei mai sângeroși ani ai terorismului în Țara Bascilor, iar să așezi în punctul cel mai vizibil al plajei un porumbel al păcii nu era un gest decorativ, ci o luare de poziție publică într-un moment în care asta avea un cost.
Basterretxea a rezolvat-o cu o siluetă simplificată la maximum, fără detalii anatomice, din oțel îmbrăcat în poliester și vopsit în alb. Această reducere formală e intenționată: căuta un semn lizibil de la distanță și din orice unghi, mai apropiat de limbajul afișului decât de cel al sculpturii.
Piesa și-a schimbat de mai multe ori locul în oraș, aproape ca și cum i-ar fi fost greu să-și găsească locul. Azi e pe punta Sagüés, în extremitatea de est a plajei Zurriola, în locul unde orașul se termină și începe coasta deschisă.
Basterretxea, care a fost mult mai mult decât sculptor
A făcut parte din generația care a dus arta bască în avangarda internațională, alături de Jorge Oteiza și Eduardo Chillida, al cărui Peine del Viento e la capătul opus al orașului. Faptul că cele două sculpturi cele mai cunoscute din San Sebastián se privesc din puncte opuse ale coastei n-a fost plănuit, dar funcționează.
Basterretxea a lucrat în plus pictură, design de mobilier și film. În 1968 a coregizat „Ama Lur”, Mama Pământ, un documentar despre Țara Bascilor filmat și lansat în plin franchism și finanțat prin subscripție publică, lucru nemaiîntâlnit pentru epocă.
Opera lui sculpturală se joacă aproape mereu cu forme geometrice simplificate și cu memoria culturii basce, iar acest porumbel e una dintre piesele lui cele mai accesibile: nu cere context ca să fie înțeles, iar exact asta era ideea.
De neratat
1980, și asta contează
A fost așezat într-unul dintre cei mai grei ani ai terorismului. Era o luare de poziție publică, nu o podoabă.
Siluetă redusă la maximum
Fără detalii anatomice, din oțel îmbrăcat în poliester. Căuta un semn lizibil de la distanță, mai mult afiș decât sculptură.
Și-a schimbat locul de mai multe ori
A fost mutat prin diferite puncte ale orașului înainte să se așeze pe punta Sagüés.
Basterretxea a făcut film
A coregizat „Ama Lur” în 1968, un documentar despre Țara Bascilor finanțat prin subscripție publică în plin franchism.
Cum se încadrează în vizita ta la San Sebastián
Se află la capătul promenadei Zurriola, în cartierul Gros, la cincisprezece minute de mers pe jos de Partea Veche, traversând podul. E încheierea firească a plimbării pe acea plajă, venind dinspre Kursaal.
De aici pornește drumul care urcă pe Monte Ulía, mult mai puțin umblat decât Urgull și cu poteci pe coastă care ajung până la Pasaia. Dacă planul include mers pe jos, acesta e punctul de plecare.
Locul are acces liber la orice oră și funcționează foarte bine pe mare agitată, când valurile se sparg de stâncile de dedesubt. E o oprire de zece minute într-o plimbare mai lungă, nu o destinație în sine.
Întrebări frecvente
Cine a fost Néstor Basterretxea?
Unul dintre marii sculptori basci ai secolului al XX-lea, din același grup cu Jorge Oteiza și Eduardo Chillida, acele nume care au dus arta bască în avangarda mondială. Dar Basterretxea a fost mult mai mult decât sculptor: a pictat, a proiectat mobilă și a făcut chiar și film. În 1968 a co-regizat Ama Lur, Mama Pământ, un documentar despre Țara Bascilor care a emoționat o generație întreagă. Un artist total, devotat pământului său până în ultima zi. De aceea porumbelul lui nu e un ornament: e o declarație.
Este cea mai faimoasă sculptură a orașului?
În bască se numește Bakearen Usoa, porumbelul păcii, dar nu este singura sculptură celebră din Donostia. Chiar la celălalt capăt al orașului, acolo unde se termină plaja Ondarreta, la poalele muntelui Igueldo, se află El Peine del Viento al lui Eduardo Chillida: trei brațe de oțel ancorate în stâncile pe care marea le lovește cu furie. Între cele două, de la un capăt la altul, orașul pare îmbrățișat de artă și de Marea Cantabrică. Dacă îți rămâne timp, du-te să-l vezi: e magie curată.
