La Seu e primul lucru pe care îl văd corăbiile când intră în golf, și e construită așa intenționat. Înăuntru are una dintre cele mai înalte și mai degajate nave gotice din Europa, susținută de paisprezece stâlpi octogonali foarte subțiri, și o intervenție a lui Antoni Gaudí care a schimbat pentru totdeauna felul în care e privit acest spațiu.
O promisiune făcută într-o furtună
Tradiția spune că Iacob I, prins de o furtună pe drumul spre cucerire în 1229, a jurat că, dacă Fecioara îl salvează, îi va ridica un lăcaș. A supraviețuit, a cucerit orașul și s-a ținut de cuvânt construind chiar peste moscheea principală a Madinei Mayurqa: acolo unde înainte se rugau cu fața spre Mecca s-a ridicat o biserică cu fața spre Mediterana.
Au avut nevoie de peste trei secole ca s-o termine, de la gotic la Renaștere, cu meșteri ca Jaume Fabre și Guillem Sagrera — același care avea să ridice mai târziu Lonja. Durata aceasta explică amestecul de limbaje care se observă când o înconjori pe dinafară.
Piatra e marès, gresia aurie din carierele din sudul insulei: moale când o tai și tare cu anii, dar atât de poroasă încât salpetrul o roade încet. De aceea pietrarii continuă și azi să înlocuiască blocurile unul câte unul: e o clădire care nu încetează niciodată să fie în lucru.
Golul luminos și mâna lui Gaudí
Ce impresionează când intri nu e decorația, ci lipsa ei: nu sunt ziduri grele care să te strivească, sunt paisprezece stâlpi octogonali foarte subțiri care se deschid sus ca niște palmieri de piatră și lasă nava complet degajată. E una dintre cele mai mari înălțimi și lățimi gotice din Europa.
Senzația aceasta nu e doar medievală. La începutul secolului al XX-lea, episcopul Campins l-a chemat pe Antoni Gaudí ca să redea interiorului claritatea. Gaudí a scos corul care ocupa centrul navei și l-a mutat într-o parte, a deschis ferestre care fuseseră zidite și a atârnat deasupra altarului un uriaș baldachin din fier forjat plin de lămpi, coroana plutitoare care încă tremură acolo sus.
A lăsat lucrarea neterminată, după neînțelegeri cu capitlul, iar bună parte din ce proiectase n-a mai fost executată. Chiar și așa, felul în care orice vizitator percepe azi spațiul e în mare măsură cel pe care l-a hotărât el.
Rozeta mare, căreia în Palma i se spune ochiul goticului, e una dintre cele mai mari din lume: peste treisprezece metri în diametru și în jur de o mie două sute de piese de sticlă. Lumina ei proiectată pe zid e ce își amintesc cei mai mulți oameni din vizită.
De neratat
Peste moscheea principală
A fost construită peste lăcașul islamic al Madinei Mayurqa, ca împlinire a unei promisiuni făcute într-o furtună.
Paisprezece stâlpi ca niște palmieri
Octogonali și foarte subțiri, lasă nava degajată. E printre cele mai înalte și mai largi nave gotice din Europa.
Gaudí a mutat corul
L-a scos din centrul navei, a deschis ferestre zidite și a atârnat baldachinul din fier forjat deasupra altarului.
Ochiul goticului
Rozetă de peste treisprezece metri și vreo 1.200 de piese de sticlă, una dintre cele mai mari din lume.
Cum se încadrează în vizita ta la Palma
Biletul dă acces la biserică, la claustru și la Mirador, terasa de sud cu vedere spre mare. Alături e Palatul Almudaina, iar combinația celor două vizite îți ia o dimineață întreagă.
Dedesubt se află Parc de la Mar, lacul artificial construit în anii optzeci tocmai ca să-i redea catedralei reflexia. Să vezi clădirea de acolo, la prima oră sau spre seară, face parte din vizită la fel de mult ca intrarea.
Mergi devreme. Coada în sezonul de vârf e considerabilă, iar interiorul câștigă mult cu lumina dimineții, când soarele intră dinspre mare. Socotește o oră și jumătate cu claustrul.
Întrebări frecvente
Știai că în două zile pe an lumina desenează aici înăuntru un opt?
Rozeta mare, căreia i se spune „ochiul goticului”, este una dintre cele mai mari din lume: peste treisprezece metri și în jur de o mie două sute de bucăți de sticlă. Pe 2 februarie și pe 11 noiembrie, în zori, lumina ei se proiectează exact sub rozeta din față, iar cele două cercuri formează un opt perfect pe zid. Lumea se trezește devreme și stă la coadă ca să-l vadă.
Ce e capela aceea din lut crăpat?
O ciocnire de secole. Între 2001 și 2007, artistul mallorcan Miquel Barceló a îmbrăcat zidurile unei capele laterale cu o piele de ceramică crăpată care înfățișează minunea pâinilor și a peștilor: fructe care plesnesc, valuri, creaturi ale mării ieșind din lutul ars. E contemporan, e visceral, iar pe unii i-a scandalizat.
Cât lut e lipit pe peretele acela?
Se vorbește de vreo trei sute de tone de ceramică ce acoperă vreo trei sute de metri pătrați de zid. Barceló a lucrat la ea șase ani și a proiectat și vitraliile capelei, care colorează lutul diferit pe măsură ce înaintează ziua.
