Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía e casa artei secolului al XX-lea și a celei de azi și păstrează tabloul pentru care mulți oameni traversează jumătate de lume: „Guernica” lui Picasso. Ocupă ceea ce timp de secole a fost Spitalul General din Madrid, unde se vindecau și mureau săracii orașului, iar tensiunea aceasta dintre clădire și conținutul ei explică destul de bine ce e acest muzeu. Două lifturi din sticlă și oțel urcă lipite de fațadă, strălucind în soare ca niște tuburi transparente: contrastul spune totul.
De la spital la muzeu
Clădirea a pornit-o Carol al III-lea în secolul al XVIII-lea și a terminat-o arhitectul Francesco Sabatini, deși proiectul inițial era mult mai colosal și s-a construit doar o parte din ce se visase. A funcționat ca Spital General până în anii șaizeci ai secolului al XX-lea. Gândește-te o clipă: acolo unde azi atârnă „Guernica” au fost paturi, săli de operație și bolnavi timp de aproape două secole.
Transformarea în muzeu a venit în anii optzeci, și odată cu ea celebrele lifturi exterioare din sticlă, proiectate de arhitectul britanic Ian Ritchie ca să aducă lumină și modernitate într-o clădire de secole. Au devenit deja o imagine recognoscibilă a Madridului. Câțiva ani mai târziu a venit marea extindere din spate, a francezului Jean Nouvel: un volum roșu și curb, cu o curte acoperită de o mare copertină, care găzduiește săli temporare, bibliotecă și auditorii.
Rezultatul e un muzeu în trei straturi: un spital din secolul al XVIII-lea, niște lifturi de navă spațială și o extindere contemporană. Atât de ciudat și atât de frumos.
„Guernica” și ce mai e de văzut
„Guernica” ocupă o sală întreagă la etajul al doilea: trei metri și jumătate înălțime pe aproape opt lățime, în alb, negru și gri, răsucit de durere. Un cal care strigă, o mamă cu copilul ei mort, un bec ca un ochi. Picasso l-a pictat în câteva săptămâni din 1937 la comanda Republicii spaniole pentru pavilionul ei de la Expoziția Universală de la Paris: voia ca lumea întreagă, adunată la acel târg, să vadă ce se întâmpla în Spania după bombardarea orășelului basc Guernica.
Apoi a venit exilul. Picasso a refuzat ca tabloul să se întoarcă atâta timp cât Franco era în viață și țara nu era o democrație, așa că a așteptat peste patruzeci de ani la MoMA din New York și nu s-a întors decât în 1981, când muriseră deja și pictorul, și dictatorul. Se privește în tăcere și fără fotografii, și e bine să-i rezervi zece minute doar lui.
Dar muzeul e mult mai mult. Colecția permanentă parcurge arta spaniolă a secolului al XX-lea, cu săli dedicate lui Dalí — „Marele masturbator”, „Tânără la fereastră” —, lui Joan Miró, lui Juan Gris și cubismului, Generației din '27, informalismului grupului El Paso și fotografiei și filmului de avangardă. Etajul al patrulea ajunge până la arta contemporană internațională.
Nu rata curtea clădirii vechi, cu mobilul lui Calder, nici terasa de la ultimul etaj, unul dintre cele mai liniștite locuri de pe Paseo del Arte ca să stai puțin.
De neratat
„Guernica”, de Picasso
Pictat în 1937 pentru pavilionul spaniol de la Paris; a stat peste patruzeci de ani în exil la New York.
Sălile Dalí
„Marele masturbator” și „Tânără la fereastră”, printre cele mai bune opere ale suprarealismului spaniol.
Curtea și Calder
Claustrul vechiului spital, cu mobilul lui Alexander Calder: unul dintre cele mai senine colțuri ale muzeului.
Extinderea lui Nouvel
Volumul roșu și curb din spate, cu marea lui copertină și curtea acoperită.
Cum să-l vizitezi și cu ce să-l combini
Biletul general e în jur de 12 €, iar accesul e gratuit aproape în fiecare după-amiază, la ultima oră (cu excepția zilei de marți, când e închis), și duminica dimineața. În intervalele acelea se fac cozi considerabile și se vizitează doar colecția permanentă. Socotește între o oră și jumătate și trei ore, după ce vrei să vezi: e un muzeu mare și trebuie să-ți dozezi energia.
Reina Sofía închide Paseo del Arte în partea de sud. Urcând pe bulevard ajungi în zece minute la Museo del Prado și în cincisprezece la Museo Thyssen-Bornemisza, trecând pe lângă CaixaForum, cu grădina lui verticală de peste cincisprezece mii de plante, și pe lângă Fuente de Neptuno. În față ai gara Atocha și grădina ei tropicală sub copertina de fier din secolul al XIX-lea.
Iar în spate începe Lavapiés, unde e bine să mănânci: Calle de Argumosa e literalmente lipită de muzeu, cu cele mai bune terase la umbră din centru și prețuri de cartier. Traseul Viavoy numit Bulevardul Artei și El Retiro leagă cele trei muzee cu o ghidă locală și se termină în Retiro.
Întrebări frecvente
Pentru ce a pictat Picasso Guernica, mai exact?
A fost o comandă cu o misiune foarte precisă: Republica spaniolă i-a cerut o operă mare pentru pavilionul ei de la Expoziția Universală de la Paris din 1937. Picasso voia ca lumea întreagă, adunată la acel târg, să vadă ce se întâmpla în Spania. A pictat-o în câteva săptămâni în atelierul lui din Paris, în mare grabă și la scară mare. S-a născut, la propriu, ca un strigăt aruncat în fața planetei.
Și lifturile acelea de sticlă de pe exterior?
Le-au fost puse vechiului spital când l-au transformat în muzeu, ca să aducă lumină și modernitate într-o clădire de secole: le-a proiectat un arhitect britanic, Ian Ritchie, și au devenit deja o imagine a Madridului. Câțiva ani mai târziu a venit marea extindere roșie și curbă din spate, a francezului Jean Nouvel. Un spital din secolul al XVIII-lea cu lifturi de navă spațială: atât de ciudat și atât de frumos.
E adevărat ce i-a spus Picasso unui ofițer nazist?
Se povestește o anecdotă minunată, deși nimeni nu știe dacă e întru totul adevărată. În timpul ocupației Parisului, un ofițer german ar fi văzut o fotografie a Guernicăi în atelierul lui Picasso și l-ar fi întrebat: „Dumneata ai făcut asta?”. Iar Picasso, fără să clipească, a răspuns: „Nu. Asta ați făcut-o voi”. Adevăr sau legendă, rezumă în două fraze despre ce e acest tablou.
