Mulți o consideră cea mai frumoasă piață din Alicante: apa fântânii care cade, frunzele ficușilor seculari care se mișcă sus și câte o pasăre care face gălăgie. Vara e colțul cel mai răcoros din centru. Și aproape niciun alicantin nu-i spune pe nume.
Piața Poștei
Oficial poartă numele lui Gabriel Miró, un scriitor născut la Alicante în 1879 și unul dintre marii literaturii spaniole, faimos pentru proza lui delicată și pentru felul în care a descris ca nimeni altul lumina și peisajele acestui ținut.
Cele mai cunoscute romane ale lui, Nuestro Padre San Daniel și El obispo leproso, se petrec într-un oraș inventat numit Oleza, care e de fapt Orihuela, chiar alături. A fost unul dintre marii novecentismului, generația scriitorilor celor mai atenți la limbă.
Dar pentru alicantini aceasta e piața Poștei, după uriașa clădire a Poștelor și Telegrafului care o domină de un secol. A avut mai multe nume de-a lungul timpului, după cum băteau vânturile politice, iar uzul popular le-a ignorat pe toate.
Aguadora și ficușii
În centru e Fuente de la Aguadora, o femeie de bronz care ține un ulcior, modelată de sculptorul alicantin Vicente Bañuls în 1918. E una dintre acele piese pe care oamenii de aici le-au văzut toată viața fără să se sature vreodată de ele.
Figura nu e un ornament oarecare: reprezintă o meserie care umplea străzile înainte să existe apă curentă în case. Sacagiele duceau apă proaspătă de la fântânile publice la locuințe, din poartă în poartă, mai ales în verile caniculare.
Ficușii sunt giganți seculari protejați ca arbori monumentali, din aceeași familie cu cei din Parque de Canalejas, și ei sunt cei care fac din piață locul cel mai răcoros din centru în plin august.
Ansamblul — apă curgătoare, umbră deasă și bănci — creează un microclimat adevărat. E una dintre puținele piețe ale unui oraș mediteranean unde la prânz, vara, e bine fără alt ajutor decât vegetația.
De neratat
Nimeni nu-i spune pe nume
Pentru alicantini e piața Poștei, după clădirea care o domină de un secol.
Gabriel Miró
Scriitor alicantin născut în 1879, din novecentism, care a descris ca nimeni altul lumina acestui ținut.
Aguadora
De Vicente Bañuls, 1918. Reprezintă o meserie reală: să duci apă de la fântâni la case, din poartă în poartă.
Colțul cel mai răcoros
Ficuși seculari protejați plus apă curgătoare: un microclimat adevărat în plin august.
Cum se potrivește în vizita ta la Alicante
Se află în centru, între Rambla de Méndez Núñez și Parque de Canalejas, așa că treci prin ea când te miști prin oraș.
E o oprire scurtă, de zece minute, dar dintre cele mai binevenite: așază-te pe o bancă la umbră și ascultă apa. Exact pentru asta e.
În jur sunt destule localuri cu terasă, iar piața funcționează bine ca loc de întâlnire. Vara e cea mai bună pauză posibilă între vizite.
Întrebări frecvente
Ce a scris Gabriel Miró?
Romane cu o proză atât de îngrijită încât se citește aproape ca poezia. Cele mai faimoase, „Nuestro Padre San Daniel” și „El obispo leproso”, se petrec într-un oraș inventat, Oleza, care în realitate este Orihuela, aici alături. A fost unul dintre marii novecentismului spaniol, generația scriitorilor cei mai atenți la formă. A murit la Madrid în 1930, la doar cincizeci și unu de ani, când mai avea încă foarte multe de scris.
Ce era o sacagioaică?
Femeia din fântână nu e un ornament oarecare: reprezintă o meserie care umplea străzile înainte să existe apă curentă în case. Sacagioaicele mergeau cu urciorul pe umăr, ducând apă proaspătă de la fântânile publice până în locuințe, din poartă în poartă, mai ales în verile caniculare de pe aici. Când Bañuls a sculptat-o, în Alicante încă mai erau oameni care trăiau din asta. De aceea bătrânii o privesc cu atâta drag.
