Un arc neoclasic cu trei deschideri, izolat într-un sens giratoriu, cu blocurile de piatră ciuruite de impacturi pe care nimeni n-a vrut să le repare. E ultima poartă rămasă din incinta Zaragozei și monumentul cel mai grăitor al Asediilor din 1808 și 1809, când orașul a rezistat la două asedii ale trupelor napoleoniene și a fost practic distrus.
Două asedii și un oraș ras de pe fața pământului
Zaragoza nu era o fortăreață: avea o incintă veche, fără bastioane moderne, și o garnizoană redusă. Când armata franceză a sosit în 1808, se aștepta s-o cucerească în câteva zile. Rezistența s-a organizat din mers, cu populația civilă luptând din casă în casă, iar primul asediu a fost ridicat după două luni.
Al doilea, între decembrie 1808 și februarie 1809, a fost mult mai rău. Francezii și-au schimbat tactica și au înaintat aruncând în aer cvartal după cvartal cu mine, în timp ce înăuntru se răspândea o epidemie de tifos. Când orașul a capitulat, muriseră zeci de mii de oameni, cei mai mulți civili și din cauza bolii.
Poarta aceasta a fost unul dintre punctele cu cele mai dure lupte, iar urmele de gloanțe și schije care se văd în piatră sunt de atunci. S-a decis să fie păstrate nerestaurate, iar decizia aceasta face din monument un document, nu o comemorare.
Un arc neoclasic transformat în cicatrice
Poarta fusese construită cu doar câteva decenii înainte de Asedii, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în neoclasicismul dominant atunci: trei deschideri cu arc în semicerc, pilaștri, antablament și atic, totul din piatră și cu o sobrietate deliberată.
Limbajul acesta ordonat și rațional contrastează violent cu ce i s-a întâmplat după, iar contrastul acesta face monumentul eficient: un arc de triumf iluminist transformat în suprafață de impact. Apropie-te și trece-ți mâna peste blocurile de piatră de pe latura dinspre câmp.
Dintre porțile pe care le-a avut incinta, aceasta e singura care a supraviețuit demolărilor din secolul al XIX-lea, când zidurile au fost considerate un obstacol în calea creșterii orașului. Azi a rămas izolată într-un sens giratoriu, cu trafic în jur, ceea ce îi scade destul de mult din efect.
De neratat
Impacturile n-au fost reparate
Urmele de gloanțe și schije din 1809 sunt încă în blocurile de piatră. S-a decis să fie păstrate nerestaurate.
Orașul nu era o fortăreață
Incintă veche, fără bastioane moderne și garnizoană redusă. Francezii se așteptau s-o cucerească în câteva zile.
Al doilea asediu a fost mai rău
Francezii au înaintat aruncând în aer cvartal după cvartal cu mine, în timp ce înăuntru se răspândea tifosul.
E ultima rămasă
Dintre porțile incintei, doar aceasta a supraviețuit demolărilor din secolul al XIX-lea.
Cum se încadrează în vizita ta la Zaragoza
Se află pe paseo María Agustín, la cincisprezece minute pe jos de centru, pe drumul firesc spre Aljafería. Se potrivește bine legată de acea vizită, la dus sau la întors.
La celălalt capăt al centrului vechi, Plaza de los Sitios comemorează același episod cu un monument de la începutul secolului al XX-lea, iar bazilica Santa Engracia a fost și ea distrusă în acele luni. Cele trei locuri povestesc aceeași istorie.
E o oprire de cinci minute, în aer liber și gratuită. Interesul ei nu e arhitectural, ci documentar: e singurul loc din oraș unde poți atinge fizic ce s-a întâmplat în 1809.
Întrebări frecvente
Cine conducea acea rezistență atât de crâncenă?
Sufletul apărării a fost un general tânăr, José de Palafox, căpitan general al Aragonului, care a refuzat iar și iar să predea orașul. Se spune că, atunci când francezii i-au cerut capitularea, a răspuns cu două cuvinte rămase în istorie: „guerra a cuchillo”, război pe viață și pe moarte. Și nu era o cacealma: s-a luptat palmă cu palmă, cu femeile și călugării dând o mână de ajutor. Încăpățânarea aceasta brutală a transformat Zaragoza în legendă în toată Europa.
Și cât a costat toate acestea?
Un preț foarte mare, de acelea greu de imaginat. Numai în al doilea asediu se estimează că au murit peste cincizeci de mii de oameni în interiorul orașului, iar cei mai mulți n-au căzut de gloanțe, ci de foame și de tifosul care s-a răspândit printre atâția oameni înghesuiți. Când francezii au intrat în sfârșit, în februarie 1809, au găsit un oraș pe jumătate în ruină și presărat cu morți.
